De ce Sa protejati Telefonul


Dintre cei ce nu folosesc huse pentru telefoanele lor, foarte multi, in ultimul timp, de cand telefoanele devin din ce in ce mai sensibile, au inceput sa recunoasca utilitatea unei huse de protectie si sa treaca in cele din urma alaturi de cei care nu concep sa nu aiba telefonul protejat. Pentru ca asa cum spuneam, telefoanele devin de la generatia la generatie mai sensibile la zgarieturi si socuri puternice cred ca toata lumea ar trebui sa constientizeze riscurile carora se supun folosind telefonul fara huse de protectie adecvate. In primul rand, un telefon fara husa se va zgaria foarte usor in geanta, buzunare, servieta, rucsac, borseta, etc, nu atat incat sa nu mai functioneze, insa suficient incat sa aiba un aspect invechit chiar si dupa numai jumatate de an de la achizitie. Daca acest aspect nu va deranjeaza atata vreme cat telefonul functioneaza, ei bine, sa stiti ca acest fapt, in cazul unui telefon fara protectie, este discutabil.


S-a demonstrat ca telefoanele neprotejate au o durata mult mai mica de viata deoarece inevitabil, ele suporta inca din prima zi de la achizitie o multime de socuri. Oricat ati incerca sa va feriti noul gadget de cazaturi, trantit pe masa, scapat din mana, lovituri indirecte (atunci cand se afla in geanta si trantiti geanta undeva) si chiar de praf, nu veti reusi sa o faceti intr-o masura suficienta astfel incat sa nu fie deloc afectat. Astfel, odata supus loviturilor, telefonul indragit si atat de necesar in fiecare clipa, va incepe sa se inchida brusc, sa se blocheze atunci cand umblati pe el, sa nu mai raspunda la comenzi, investitia intr-un altul, nemaifiind optionala ci obligatorie. Feriti-va sa mai cheltuiti bani pe telefoane mai des decat ar trebui si cumparati-le o huse de protectie, astfel incat sa-i oferiti protectia necesara unei functionari impecabile, cat mai mult timp. Preturile huselor sunt de regula accesibile iar daca veti calcula cat de mult ajuta o astfel de husa pentru telefon, in mod sigur veti iesi in castig.

Am fost Acasa


Am fost acolo unde ma trezea de cateva ori pe noapte plansul unui copil nu durerea din tample, unde hainele mele erau asezate in ordinea anotimpurilor nu aruncate pe fotolii, unde sticlele cu alcool faceau parte din decor nu din carnea amortita a constiintei mele, stii... aproape de suflet. M-a intampinat in hol melancolia si prin usa deschisa a baii am putut zari coltul unei camasi straine atarnand din cos ca o mana de barbat obosit. M-a ars imaginea altuia scotandu-si camasa atinsa de sudoarea unui gand ajuns lacom in vintre si pret de o clipa m-am luptat cu propriile picioare care nu doreau sa ma mai asculte. Nu mi-am dat seama cat de tarziu era decat cand a iesit din camera copilului adormit, strangand mecanic cordonul halatului prea larg in jurul mijlocului care in mintea mea bolnava parea sa ascunda marturia unei oboseli cu iz de suprema eliberare. Au urmat intrebarile la care ma asteptam: De ce ai venit? Ce vrei la ora asta? De ce nu ai sunat inainte? Nu te-ai gandit ca-i tarziu si copilul doarme? Nu m-am gandit la nimic, altfel n-as mai fi aparut asa... de parca as fi mers la mine acasa, la femeia mea, la copilul meu care nu adoarme pana nu ajung. Cat de prost sunt sa cred ca drumul asta ma mai duce acasa?