Am fost Acasa


Am fost acolo unde ma trezea de cateva ori pe noapte plansul unui copil nu durerea din tample, unde hainele mele erau asezate in ordinea anotimpurilor nu aruncate pe fotolii, unde sticlele cu alcool faceau parte din decor nu din carnea amortita a constiintei mele, stii... aproape de suflet. M-a intampinat in hol melancolia si prin usa deschisa a baii am putut zari coltul unei camasi straine atarnand din cos ca o mana de barbat obosit. M-a ars imaginea altuia scotandu-si camasa atinsa de sudoarea unui gand ajuns lacom in vintre si pret de o clipa m-am luptat cu propriile picioare care nu doreau sa ma mai asculte. Nu mi-am dat seama cat de tarziu era decat cand a iesit din camera copilului adormit, strangand mecanic cordonul halatului prea larg in jurul mijlocului care in mintea mea bolnava parea sa ascunda marturia unei oboseli cu iz de suprema eliberare. Au urmat intrebarile la care ma asteptam: De ce ai venit? Ce vrei la ora asta? De ce nu ai sunat inainte? Nu te-ai gandit ca-i tarziu si copilul doarme? Nu m-am gandit la nimic, altfel n-as mai fi aparut asa... de parca as fi mers la mine acasa, la femeia mea, la copilul meu care nu adoarme pana nu ajung. Cat de prost sunt sa cred ca drumul asta ma mai duce acasa?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu