De curand am terminat de citit "Elevul Dima dintr-a spatea" de Mihail Drumes, o carte pe care multi au citit-o in vremea anilor de liceu. Initial am crezut ca e mai mult o carte doar pentru adolescenti si ca la varsta mea (nu ca as fi vreo babaciune, dar nici la liceu nu mai sunt) nu o sa mai aiba niciun efect asupra mea. Se spune ca o carte ti se pare frumosa sau mai putin frumoasa in functie de starea de spirit in care esti atunci cand o citesti. Si poate chiar asa e. Am inceput sa citesc "Elevul Dima dintr-a saptea" intr-un moment in care treceam prin mai multe stari, o combinatie intre dorinta, durere, regret si dragoste. Am inceput sa o citesc acum vreo luna cred, intr-o zi de luni si pentru ca aveam o stare aiurea am citit in jur de 100 de pagini din care nu am inteles mai nimic. Asa ca inceputul l-am cam ratat, insa nu si finalul, care a fost unul care mi-a smuls o lacrima sau...poate mai multe.
O dorinta de a realiza un vis maret si o iubire adolescentina sunt descrise in cuprinsul cartii. Ambele ajung sa nu se mai realizeze. Visul este inabusit de un sistem de invatamant unde "cei mari" au intotdeauna dreptate, iar iubirea remane nerealizata tot din acest motiv. Dima si Lotte, doi adolescenti care se iubesc, ar face totul unul pentru celalalt, chiar si sacrificiul suprem. O incercare esuata de a se sinucide amandoi in acelasi timp si de a fi impreuna pe tot parcursul eternitatii in loc sa realizeze acest fapt ii desparte pentru totdeauna... De ce? asta veti afla doar rasfoind si cititnd cartea...Insa viata ii pune din nou fata in fata dupa 15 ani, cand deja erau oameni maturi si cand... Lotte era casatorita si avea trei copii. Dima, insa o asteptase si o purtase in suflet in tot acest timp, de asemenea si Lotte mai pastra aceleasi sentimente din adolescenta...
Dar fiindca avea o familie, un sot, copii nu poate sa fuga impreuna cu barbatul vietii ei pentru a-si realiza dragostea. In incheiere este infatisat Dima care isi ineaca amarul intr-un pahar cu alcool si plange... Cam asa am incheiat si eu cartea, plangand... de ce? pentru ca aveam un sentiment ciudat, care imi aducea un gol in adancul sufletului, pentru ca nu imi doream sa mi se intample niciodata sa "pierd" pe cineva drag mie... Mi-a lasat un gust amar si totusi placut. De ce placut? Pentru ca mi-a insuflat dorinta de a lupta pentru ceea ce imi doresc cu adevarat si pentru a nu lasa sa treaca timpul fara sa am ceea ce iubesc cu adevarat. Ar fi frustrant sa realizez dupa 15 ani ca am pierdut anumite lucruri... O carte frumoasa pe care o recomand tuturor celor care iubesc si stiu sa lupte pentru ceea ce vor cu adevarat.