"Daca pacatele Bisericii, in lunga sa istorie de dominatie, au fost multe si grave, cel mai grav ar fi acela de a-si accepta pasiv propria lichidare, operata de o putere care-si rade de Evanghelie. Intr-o perspectiva radicala, este clar ce ar trebui sa faca Biserica pentru a evita un sfarsit lipsit de glorie. Ea ar trebui sa treaca in opozitie. Poate atunci ar trebui sa se nege pe sine insasi, pentru a-i recuceri pe credinciosi, sau macar pe cei care au o noua nevoie de credinta.
Reluand o lupta, care, de altfel, face parte din traditia sa (lupta Papalitatii impotriva Imperiului) dar de aceasta data nu pentru cucerirea puterii, Biserica ar putea sa devina conducatoarea mareata, insa nu autoritara, a tuturor celor care refuza noua putere consumista care e complet ireligioasa, totalitara, violenta, fals toleranta, in fond mai represiva ca niciodata, corupatoare, degradanta (niciodata nu au avut mai mult sens cuvintele lui Marx, conform caruia capitalul transforma demnitatea umana in marfa de schimb). Acesta este refuzul simbolic pe care l-ar putea pronunta Biserica: reintorcandu-se la origini, adica la opozitie si revolta. Fie sa faca aceasta, fie sa accepte o putere care nu mai are nevoie de ea si sa se sinucida.
Daca, donand statului italian marea scenografie folclorica a actualului sediu de la Vatican si facand cadou regizorilor de la Cinecittà tot calabalacul de patrafire, glugi, evantaie si jilturi purtate pe umeri, Papa s-ar imbraca in costum negru cu guler alb preotesc si s-ar stabili impreuna cu colaboratorii sai intr-o pivnita din cartierele Tormarancio sau Tuscolano, nu departe de catacombele Sfantului Damian, oare Biserica ar inceta sa mai fie Biserica?"