Copilotului meu Cu drag


In decembrie, am devenit prea-fericita posesoare a unui job nou-nout pentru mine, hotarata fiind sa parasesc arena invatamantului. Companie mare, remuneratie mica, dar asteptarile pe care le aveam de la promisiunile viitorului m-au facut sa exclam: „Uau, asta-i cea mai buna veste din viata mea”! Sincer, puteam sa-mi controlez entuziasmul, evitam ploaia de glume la adresa mea. Nu-i nimic, n-a durat decat cateva luni toata experienta, dupa primele doua mi-am inaintat, spasita, demisia. I-am spus sefului ca stau pana-mi gaseste un inlocuitor, daca tot l-am indus in eroare crezand ca vreau sa-mi continui existenta comandand laptopuri, impartind pixuri, ducand scrisori la receptie sau completand formulare de calatorie. Si suportand toane! Am incercat, mama a refuzat sa ma mai nasca o data! Toate se intampla in viata cu un scop, sunt tot mai convinsa de acest fenomen. Acolo, pe langa alti oameni faini, cu care pastrez si azi legatura, mi-am intalnit copilotul! Cineva tocmai imi luase o masinuta, iar eu aveam permis de vreo doi ani, dar n-am prea avut loc la volan. Cand trecea in dreapta, se declansa un razboi machoreal! El sarea pe scaun de zici ca-i intrau pioneze, facea febra la gat de cat se intorcea sa se asigure in locul meu, tipa, dintr-o data, cand iti era lumea mai senina: Uite, biciclistul! Sa treci prin pedala de frana si alta nu, convinsa ca atunci si acolo te-a orbit Dumnezeu. Va urma...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu